Ploaie , sacou și inimă .

Astăzi , ploaia a jucat un rol excelent pentru a-mi readuce  dorința de a scri , sau poate mă înșel , și totul este datorită unei persoane sau a momentelor de azi .
 Mici picături abreviate de ploaie în reuniune cu un sacou negru deasupra noastră și cu rîsete aruncate-n vîntul repezit . 
Am încetat să rîd doar cînd mi-am pus capul peste el . Coborînd tot mai jos , urechile mele au dat de bătăile inimii sale ... "tuc-tuc, tuc-tuc " . Nu mai înțelegeam ce simt, sau ce ar trebui să simt . Dintr-un anumit motiv mi-a plăcut ...mi-a plăcut să simt căldura emanată dintr-un alt corp viu , care mă simpatizează și eu îl simpatizez , mi-a plăcut să m-agăț de cravata lui , dîndu-mi un aspect jucăuș , să-l țin de mînă pentru a mă simți atît de ...mică  , și în sfîrșit , să-i simt respirația cînd stăteam atît de aproape sub sacou ca să ne ferim de ploaie încît aș zice de ce culoare sunt acum ochii lui ,  verzi atunci erau verzi, iar acum ar trebui să-i fie albaștri , mereu sunt albaștri spre seară .
 O  rugă suplinită cu ambiția de a rămîne pentru foarte , foarte mult timp în acel loc mă făcea să rup orice esență cu realul suprimat , și totuși ne-am clipit din loc . Au trecut deja ore , multe ore , poate patru , sau chiar cinci , dar acel sentiment de imposibila exprimare , sau mai bine zis lipsa cuvintelor în vocabularul meu blogeresc mă face să rup aceste propozitii  din amintirile mele cu cîteva ori mai puțin entuziasmate decît le-am pentrecut în real . 
Intrînd în apartament m-am aruncat ca un cearșaf de iarnă gros fără nici un suflet pe pat . Și stînd așa , în purul calm adolescentic mi-am adus aminte că mi-am uitat cartea de coreeană pe una din băncile parcului . 
Firar de mine și de mine  !!!