”Aroma de vanilie și miere ”

M-am întins în pat , aroma de vanilie cu miere încă mai persista în micile părți retrase de ceilalți , simțind-o doar eu ,și fiindu-mi dor doar mie .  M-am întors în partea opusă și am trecut cu mîna dreaptă pe lîngă talia unui urs catifelat și l-am înecat în visele mele , știind că deși mirosul de vanilie și miere va dispărea , ursulețul mereu îl va păstra , va păstra  o dorință neîmplinită în vecile unui abis dureros cu defecte nememorate .

 Prin fereastră , mici aburi de frig contopiți cu șiruri calde formează niște umbre  acoperite cu un strat imaculat de nimic pe care delira numele tău . 

Plouă ...am memorat cum conturul luminii ce se reflecta deasupra patului meu alb , obscur alb , mi se readucea în vedere  ca niște umbre în forma a doi tineri necunoscuți , apoi pictura de parca-r lua foc în flăcările cele mai fioroase și... dispare lăsînd în urmă doar scrum .

 M-a trezit liniștea de afară .

Nici o mișcare , nici un cuvînt , nici un miros. 

Și atunci sărită ca arsă din zecile cearșafuri aruncate peste mine ce-mi emanau cald și  formau drept o ascunzătoare , am realizat că l-am pierdut . Mi-am pierdut mirosul , și cu el , toate amintirile legate de cele întîmplate . Am căzut -buturugă , întinsă în mijlocul camerei , trecînd ușor cu degetele prin firicelele de păr roșcate , și simțind o furie interioare pe sine , încep a strînge și a rupe din ce în ce mai tare  . Cînd realizez că o mică pană de sînge se prelinge din firicelele de păr , mă apropii în fața oglinzii și mă dezic de chip . O dată cu miros , o dată cu  amintiri , am uitat cine sunt și m-am rătăcit stînd chiar pe calea întoarcerii . 

Gîndurile unei nebune

Te-am desprins de pe pleoapele de mătase și te-am aruncat într-o sticluță cu nisip , apoi am aruncat un dop deasupra , crezînd că nu mă voi  sătura de tine . Vag mi-aduc aminte cum tricolorul din sticlă , la orice întoarce a mea , progresa și forma noi culori sceptrice roșu ,alb ,albastru , apoi alb ,albastru , roșu . 
Iar la orice sentiment pierdut , se pierdeau și ele  .Printre primul fiind albastrul- mi s-a întors într-o formă de pasăre aruncîndu-se în mijlocul spinării , acoperindu-mă cu aripi albe și  pufoase . Urma-se ca prin ceață roșu, în forma unei pasiuni aglomerate cu sentimente perturbate , ce goneau în necunoscute direcții fără o oareacare ordine  și pălindu-se de rațiune se linișteau , dar pe foarte puțin timp .
Acum sticluța îmi mai aparține cu tine în ea , iar albul strecurîndu-se cu încetul prin cearșaful moale , violet , ce-mi ține cald în locul tău . Albul mă calmează , și adie asupra mea prin blîndețe și puritate .
Sticluța se golește , iar tu încă mai ești în ea cu mîinile încrucișîndu-ți picioarele , și îmi vine întrebarea :
 De ce mai ești în ea ? 
De ce nu-ți iai avînt și pleci ,  în răspuns la faptele mele , de ce nu mă urăști și nu-mi scuipi într-o formă nerespectuoasă , de ce m-aștepți  plin de încredere și durere ?
 Părul mi-e împrăștiat pe toată perna violetă , ochii albaștri sunt întredeschiși și încă te mai privesc plini de neînțelegere ...nu către tine ..către sine , către mine...o neînțelegere măgulitoare ce te defrișează și mănînca interiorul , plăcerea frumusețea și încîntarea formată în doi  ... Dau drumul lacrimilor care sunt sufocate și ele de așternu,t formînd mici pete evidențiate  .
 Dai drumul mîinilor și picioarele-ți cad ... Cu toată puterea te avînți spre mica ușiță din gura sticlei  , îți văd micile și palidele degete lungi ce se lipesc de gîtul acesteia , și cu plina încredere ieși la iveală , și atunci , simt un gol , un gol nesuplinit nici de pasiunea ce încă a rămas . Mă privești încruntat , de parcă n-ai avea aer , te rezemi de sticlă și aștepți.
Ce aștepți ?
Mă vreai înapoi ?
nu știu..nu cred...nu sunt sigură .

De ce scriitorii scriu ?

Parcurgînd cu privirea primele pagini ale romanului În ochii Luciei  de Arthur Japin cu încetul mă introduceam în paginile cărții mele începută cu un nou nor de ceață și pulberi , și mă întrebam oare , de ce scriitorii scriu ? 
De ce-și adună emoțiile și sentimentele din viața reală pentru a le reda pe o foaie ce a agonisit prăpădenii de rînduri neclarificate  ? De ce se înhibează în acel paralel drum de-a dreptul pustiu prin care unicul drumeț ți-e vîntul ,care s-ascunde după tine provocîndu-ți un rece afurisit în nopți neîncălzite ?
De-a dreptul negre gînduri și nedescifrabile , în care adevărul e un fals mascat într-o fantomă ce doar duce boluri de un necalificat  învechit .
 Și totuși , de ce scriitorii scriu ?
Pentru a deveni de-a pururi actorii falși ale unei vieți false , cu iubiri neîmplinite , prieteni  neexistenți   și peripeții necenzurate . Pentru a se redeschide și reafla în noi personaje frivole cu gînduri aparent împrumutate , și pentru a se realiza ca o personalitate excepțional de puternică moral .
Iar la sfîrșit...
cum bărbatu-și sărută glorios femeia , 
cum mamele îmbrățișează iubitor copii
și cum părinții își sărută dureros odraslele răposate  , 
dau naștere precum un vînt de nicăieri unei furioase furtune , lăstar crescut din tulpini , devine o capodoperă , o copertă a feței negăsite  a-i tatălui său .